Sandwich-ul îşi leagă numele de un anume Lord Sandwich. Acesta, pasionat de diverse jocuri de noroc, refuza să părăsească partida şi cojucătorii pentru a gusta ceva... În schimb,comanda stapânului hotelului "o mică gustare" în caz că i se făcea foame. Pentru mai mare exactitate, în anul 1762 Sir John Montagu, al patrulea Conte Sandwich, amiral în flota regelui Angliei George III şi jucător de cărţi înveterat, s-a aflat la un moment dat invitat într-o societate pentru o partidă de cărţi, partidă care însă nu a avut loc. Ajutorul hotelierului, pentru a evita
ofensa adusă clientului prestigios, i-a servit o "mică gustare", pentru a trece cu vederea inconvenientul. Gustarea consta din doua felii de pâine, între care a plasat bucăţi de carne rece şi brânză, formulă avantajoasă, care a permis Primului lord al Amiralităţii să "ronţăie", fără a-şi murdări degetele.
Continuarea a fost asigurată de al unsprezecelea conte de Sandwich, care a creat o întreprindere de restaurante rapide, împreună cu fiul său Orlando: "The Earl of Sandwich",declarând că: "Mon aieul n'a peut-être pas inventé le sandwich, mais il en a immortalisé le nom".(Bunicul meu nu a inventat sandwich-ul, dar acesta i-a imortalizat numele).
În alte regiuni ale globului, celebra gustare poartă denumiri locale. De exemplu, în Austria sandwich-ul se numeşte în limbaj tradiţional “beugel”. Totul a început în anul 1683, când regele Poloniei Jan III Sobieski a reuşit să respingă invazia turcilor care se aflau la poarta Vienei.
Pentru a mulţumi regelui că a salvat Austria, un brutar a adus drept omagiu acestuia o pâine rotundă (cam de mărimea unei chifle) cu o gaură la mijloc, astfel că atunci când regele trecea în fuga calului, bine aşezat în şa, să poata apuca "pâinea găurită". În limba austriacă, cuvântul şea se numeşte “beugel”, astfel a luat naştere noua denumire.
La începutul secolului XX, imigranţii evrei din Europa de Est, în special evreii-ruşi care au poposit în America, au adus bagel în valizele lor. Primele apariţii de bagel au fost la New York, apoi la Chicago şi s-au răspândit rapid pe întregul continent, fiind adoptaţi definitiv de populaţia americană, constituind pâinea lor preferată. Se vindeau şi se vând încă, la toate colţurile de stradă, în stare naturală sau aromatizaţi, cu seminţe de susan sau chimen, se pot tăia
longitudinal, punându-se la mijloc somon afumat, şuncă etc.
Şi în România a pătruns repede acest fel de pâine la începutul secolului XX, dat fiind populaţia densă de evrei. Aici se numeau covrigi şi se vindeau în covrigării specializate, calzi şi proaspeţi, la moment, scoşi din cuptorul de cărămidă înroşit de cărbunii permanent aprinşi, până seara târziu. Erau înşiraţi pe sfoară sau pe suport de lemn în formă de baston.
După cum însuşi numele îl indică, preparatul din carne macră şi crudă, tocată, denumit hamburger a luat naştere în oraşul Hamburg din Germania, odată cu imigraţia germanilor spre America de Nord în secolul XIX, dar, de-a lungul timpului, la tocătura crudă s-au adăugat diferite ingrediente, mirodenii, mai mult sau mai puţin puternice.În mijlocul secolului XIX, când numeroşi germani şi-au părăsit ţara de origine plecând în America prin portul Hamburg, steak-ul din carne de vacă era "felul principal", servit la bordul vaporului Hapag, linia maritimă care leaga Hamburg de Statele Unite. În acea epocă, carnea era sărată, amestecată cu ceapă şi pesmet, iar uneori afumată, pentru a se putea conserva de-a lungul traversării. Hamburgerul a traversat deci Atlanticul cu imigranţii.În anul 1885, tânărul Charlie Nagreen, un adolescent din Seymour, a deschis o mică tarabă unde a început să vandă carnea de vacă sub formă de steak, dar friptă, prajită. Afacerea a fost înfloritoare, dar gândindu-se că steak-ul, în formă de rondele, precum perişoarele, nu putea fi ţinut în mână fiind fierbinte, el a decis să aplatizeze carnea şi să o aşeze între "două felii de pâine", dându-i denumirea de "Hamburger Charlie”.În 4 iulie 1891, Oscar Weber Bilby, un fermier din Tulsa (Oklahoma), a avut, de
asemenea, ideea de a pregăti steak tocat, carnea fiind friptă însă pe un grătar construit chiar de el, apoi servită între două chifle confecţionate de soţia sa.
Succesul hamburger-ului a început cu adevărat în 1948, când doi fraţi – Dic şi Mac McDonald – au deschis un restaurant care avea la bază o linie de asamblare a produselor lângă o sală de cinema, aproape de Pasadena. Servirea era rapidă, meniul era limitat la 9 articole, scopul fiind acela de a vinde cât mai mulţi hamburgeri de 15 cenţi, milkshake-uri şi pungi de cartofi prăjiţi.
În 1954, un oarecare Ray Kroc, comisionar în lansarea de maşini electrice pentru tocat carne, a primit o importantă comandă din California. Kroc a profitat de situaţie şi ducându-se la San Bernardino, a descoperit modesta aşezare a restaurantului fraţilor MacDonald, unde clienţii aşteptau în "şir indian" comanda. Impresionat de rapiditatea serviciului şi preţurile mici ale chiflelor fripte şi cu steak tartar, la care adaugaseră hetchup şi salată, Ray Kroc le-a propus un târg celor doi patroni. În aceeaşi zi, Kroc a plecat cu un contract de franciză, care îl autoriza să pună bazele unui lanţ de restaurante pe care le-a botezat McDonald’s.
“Ray Kroc a dus afacerea la un alt nivel”, afirma James Schrager, profesor al universităţii Chicago's Graduate School of Business. În opinia acestuia, cheia succesului lui Kroc a fost continua inovare. De la primul restaurant fast-food până la “mcDonaldizarea” altor culture nu a mai fost cale lungă: au urmat zeci, sute de alte derivate ale prototipului american de fastfood.Peste tot au răsărit apoi, că ciupercile după ploaie, tot soiul de mici localuri, bufete-expres,filiale sau reprezentanţe ale unor fast-food-uri mai mari, în supermagazine, service-uri, şcoli şi instituţii, pe străzi, în gări şi staţii de autobuz. Mâncatul în sau de la fast-food s-a transformat într-un obicei al stilului de viaţă contemporan, un comportament bine pliat pe scheletul noilor tendinţe ale societăţii capitaliste.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu