Numele de „România“ vine de etnonimul „român“ şi de la numele Ţării Româneşti, provincia la sud de Carpaţi care datează din Evul Mediu, din secolul al XIV-lea. Istoricii spun că numele „România“ era menţionat neoficial în ziarele care apăreau înainte de Revoluţia de la 1848.Potrivit istoricului bănăţean Ioan Haţegan, numele ţării noastre este strâns legat de Imperiul Roman de Răsărit (sau Imperiul Bizantin). Actuala denumire a statului a apărut pentru prima oară, în această formă, în secolul al XIX-lea, dar originile sunt mult mai vechi.Paşoptiştii au ales acest cuvânt care să-i unească pe cei care se numeau oricum „români”. „Dat fiind că eram o ţară latină, la mijlocul secolului al XIX-lea, înainte de unirea lui Cuza, Alecsandri şi alţi intelectuali din acea perioadă au ales termenul de România, care vine de la vechea Romania, teritoriu al Imperiului Bizantin. România de astăzi este singura ţară neo-latină care a mai rămas din Imperiul Roman de Răsărit”, a explicat istoricul bănăţean Ioan Haţegan, părere confirmată şi de faptul că popoarele din jur sunt în majoritate slavice, românii fiind singurul popor din Balcani cu o limbă ce are origini clare în limba latină.
Numele de România, oficial din 1862
Oficial, numele de România a fost recunoscut în anul 1862, în cadrul primei Adunări Generale de după unirea Moldovei cu Ţara Românească.
„Ţara noastră şi-a luat numele oficial la 24 ianuarie 1862, atunci când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, prin efortul remarcabil depus de Alexandru Ioan Cuza, care la data de 5 ianuarie 1859 a fost ales domnitor al Moldovei, iar pe 24 ianuarie al aceluiaşi an şi al Ţării Româneşti. În cadrul primei adunări de după Unire a fost aprobată iniţiativa lui Cuza ca statul român să preia denumirea oficială de România, şi care mai târziu a fost precizată în primul articol al Constituţiei din 1 iulie 1866”, explică Grigore Ioniţă, profesor doctor în istorie.
„Cu toate că denumirea oficială a fost dată în anul 1862, numele a fost vehiculat în perioada de dinaintea creării statului român modern. Locuitorii celor două principate au cerut în cadrul Adunărilor Ad-Hoc din 7 octombrie 1857 şi 8 octombrie 1857 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România. Însă, marile puteri europene întrunite la Convenţia de la Paris, în anul 1858 au respins această dorinţă a românilor. În declaraţie a s-a stipulat faptul că cele două principate se vor numi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, conchide profesorul.
În ziare, dinainte de 1848
Numele de România este legat de cel de „român“ (folosit iniţial în varianta de „rumân“) şi de la denumirea statului creat de Basarab I, la sud de Carpaţi, „Ţara Românească“. Istoricii specializaţi pe Epoca Medievală credeau că „actul de botez al României“ sunt scrierile unor cărturari italieni, saşi şi greci.
„La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan (n. r. din provincia Ragusa, din Sicilia) Giacomo Luccari foloseşte deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească. În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de cărturarul sas Martin Felmer. La 1816, cărturarul grec Dimitrie Philippide scrie o Istorie a României şi o Geografie a României, în greacă. Multă vreme s-a considerat că aceste cărţi au constituit actul de botez al României, dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia“, afirmă profesorul Sorin Mitu, şeful catedrei de Istorie Modernă la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.
În ziare, dinainte de 1848. Statul de la sud de Carpaţi, creat de Basarab I şi numit Ţara Românească apărea, cu calitate neoficială, în ziarele dinainte de Revoluţia de la 1848 cu denumirea de „România“. Termenul era folosit, tot generic, şi în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, deşi numele oficial al statului era Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti
